1

Abia mişcă. Stingheră pe un colţ de palet, amuşină aerul cald, duhnind a nespălat. O găleată cu apă - în care a fost, pe vremuri, lavabil - fierbe sub tabla încinsă. Nu se uită la ea. Priveşte în gol, cu ochii blânzi împăienjeniţi de tristeţe, dincolo de muştele bâzâind înnebunite în mirosul pestilenţial. Nu-i e nici foame, nici sete. Sau poate îi e, dar ceva îi spune că nu interesează pe nimeni. De ieri, de când au descărcat-o din camionetă, au sterilizat-o, i-au îngăurit urechea cu un plastic roz botezând-o „3.854" şi au zăvorât-o în ţarcul de sârmă, a refuzat să mai simtă ceva. Cel puţin au lăsat-o singură în cuşcă, nu au îngrămădit-o cu alţi şapte, opt, doisprezece câini la fel de nenorociţi. Acum zace inertă, în urletele de foame şi sete ale animalelor din jur, aşteptând să i se decidă soarta: o va lua vreo inimă milostivă acasă sau va reveni pe străzi, unde va fi din nou hăituită, iarăşi şi iarăşi, până va sfârşi, eutanasiată, într-o groapă de la marginea oraşului?